PS.
Aici e Vencu
Şi aş vrea să ştii:
Pe Eminescu
Poţi sa-l cauţi,
Mai degrabă
Prin biblioteci
Sau pe la librării…

Nu pot să cred
Că ăsta-i planul
Ce a pus la cale
Bunul Dumnezeu,
Decât dacă era, cumva
O glumă proastă
Din neânţeleasa
Avalanşă a firii
Sau a greşit la început
Şi acum îi pare rău,
Că poate şi-a pierdut
De mult speranţa
Ca suntem puşi
Pe izbăvirea omenirii.

De e aşa ori altfel,
Vrerea mi-o strig
Acuma, răspicat:
S-o luăm fără zăbavă,
De la capăt,
De la început,
Din epoca de piatră
Şi poate că aşa,
Zdrobiţi de soartă,
Evoluând mereu,
Cu ţârâita
Să nimerim
Pe calea dreaptă
Odată.

Dar adevărul
Gol goluţ e acesta:
Valoarea omului
E pe măsura
Compostului din care
Înţelepciunea Domnului
Ne-a creat
Că ce e dar
Ţărâna
Din care tot ne reciclăm,
Decât putreziciune
Şi rahat.

Privind în faţă adevărul
Revolta mi-a trecut
Încet, cu vârsta
Acum înţelegându-mi locul
Mă nasc din nou
Purificat
Şi acceptând
Nimicnicia-mi
Mă bucur cu adevărat
De ce mi se oferă
Şi-mi joc în lume
Rolul
Relaxat.

O legatură se formează-n mine
Iar conştiinţa-mi zboară
Într-o doară,
Prin ochii mei priveşte acum
Defunctul
Chiar înainte de ignat,
Înconjurat de propriile-i fecale
Rămase pe cimentul
Îngheţat.

Încerc să înţeleg ce va să vie
Dar mintea-mi slabă, de un an
Mi-e înnecata-n lene
Şi nu mă ajută
Scrâşnetul metalic
Ce a început de-o vreme,
Nici ţipetele celor
Ce în graba foamei
Sunt deja sacrificaţi.

Î-mi simt cum deznădejdea
Mi se strecoară-n suflet şi
Frica fără nume
În valuri mă cuprinde neâncetat
Mă inundă peste tot
Tristeţea
Ca în curând voi fi eliberat.

Privesc de dincolo de gratii,
În ochii lacomi şi nepăsători,
Primesc cu resemnare
Câteva grăunţe
Şi mincinoasa mângâiere
Pe spinare
Şi cum aş vrea, ca Hansel
Să dau un os uscat
La pipait
Neândurătoarei vrăjitoare
Să mă mai păsuiască o vreme.

Sufocat,
Tuşesc acum bucata
Ce mi-a rămas în gât
Iar comeseanul cu hohot
Asurzitor
Nu-ncetează
Să-mi bată-n spate
Şi îmi întinde un şerveţel
Să-mi şterg lacrimile
Ce-mi curg şiroi
De pe obraz
În farfurie.

Pete…
Nu pot să stau
Aproape de căldură
Căci de vin toate la un loc,
Eu sunt pierdut…
Doar sper
Că sunt sfioase
De lumină
Şi agrează să iasă
La iveală
Rând pe rând

Îmi caut disperat
Prin scuze puerile
Un detergent minune
De pete, garantat
Dar anumite pete
Nu pot ieşi
Frecând
Şi acceptând,
Deşi scrâşnind din dinţi
Jur că voi lua
Calea cea dreaptă
Începând de mâine

M-am trezit şi mi-a rămas
Doar simţământul acela, cunoscut:
Amar în gură
Şi sunt atât de sigur
Că am uitat ceva
Esenţial
De-aseară
Şi gândul acesta
Nu-mi dă pace
Toată ziua

Dorm acum chircit în pat
Încovrigat
Şi dacă aş putea,
M-aş întoarce
Acolo unde am putut visa
Nestingherit
De cântecul inimii
Mamei
Dar vai!

Nu e nedrept
Să mă mint
La infinit
Că fericirea umană există?
Când claritatea minţii
Urlă în mine
Că fericirea e doar
Un nivel
Suportabil
De durere?

Nu poţi scăpa
De îndoieli
Iar cu regrete
Nu vei putea să faci nimic
De dincolo de cortina
Tăcerii
În întuneric.

Mileniile ce au trecut
Aşteaptă
O vorbă,
Un semn
Al încercării,
Acceptării,
Luminării.

Am încă răbdare
Dar tot ce simt
In urma fugii tale
Este mirosul acru
Al fricii
Şi sunetul neândurător
Al cronometrului
Obosit de repetiţie.

Cumva mi se pare că pe vremea aceea era mai frumos. Probabil pentru că nu aveam încă nici o responsabilitate în afară de aceea de a învăța…

Cu fratele, mama și niște persoane pe care nu le-am cunoscut prea bine nici atunci.

Pe vremea aceea veneam uneori vara la București să îmi văd mama și fratele și mama mă atrăgea în fel de fel de poze pentru amintiri. Probabil că pentru ea pozele acestea seminifică mai mult decât o senzație de vacanță. Va trebui să îi scriu și fratelui meu să aflu el ce părere are despre ele.