O legatură se formează-n mine
Iar conştiinţa-mi zboară
Într-o doară,
Prin ochii mei priveşte acum
Defunctul
Chiar înainte de ignat,
Înconjurat de propriile-i fecale
Rămase pe cimentul
Îngheţat.

Încerc să înţeleg ce va să vie
Dar mintea-mi slabă, de un an
Mi-e înnecata-n lene
Şi nu mă ajută
Scrâşnetul metalic
Ce a început de-o vreme,
Nici ţipetele celor
Ce în graba foamei
Sunt deja sacrificaţi.

Î-mi simt cum deznădejdea
Mi se strecoară-n suflet şi
Frica fără nume
În valuri mă cuprinde neâncetat
Mă inundă peste tot
Tristeţea
Ca în curând voi fi eliberat.

Privesc de dincolo de gratii,
În ochii lacomi şi nepăsători,
Primesc cu resemnare
Câteva grăunţe
Şi mincinoasa mângâiere
Pe spinare
Şi cum aş vrea, ca Hansel
Să dau un os uscat
La pipait
Neândurătoarei vrăjitoare
Să mă mai păsuiască o vreme.

Sufocat,
Tuşesc acum bucata
Ce mi-a rămas în gât
Iar comeseanul cu hohot
Asurzitor
Nu-ncetează
Să-mi bată-n spate
Şi îmi întinde un şerveţel
Să-mi şterg lacrimile
Ce-mi curg şiroi
De pe obraz
În farfurie.

Pete…
Nu pot să stau
Aproape de căldură
Căci de vin toate la un loc,
Eu sunt pierdut…
Doar sper
Că sunt sfioase
De lumină
Şi agrează să iasă
La iveală
Rând pe rând

Îmi caut disperat
Prin scuze puerile
Un detergent minune
De pete, garantat
Dar anumite pete
Nu pot ieşi
Frecând
Şi acceptând,
Deşi scrâşnind din dinţi
Jur că voi lua
Calea cea dreaptă
Începând de mâine

M-am trezit şi mi-a rămas
Doar simţământul acela, cunoscut:
Amar în gură
Şi sunt atât de sigur
Că am uitat ceva
Esenţial
De-aseară
Şi gândul acesta
Nu-mi dă pace
Toată ziua

Nu poţi scăpa
De îndoieli
Iar cu regrete
Nu vei putea să faci nimic
De dincolo de cortina
Tăcerii
În întuneric.

Mileniile ce au trecut
Aşteaptă
O vorbă,
Un semn
Al încercării,
Acceptării,
Luminării.

Am încă răbdare
Dar tot ce simt
In urma fugii tale
Este mirosul acru
Al fricii
Şi sunetul neândurător
Al cronometrului
Obosit de repetiţie.

Te contopeşti cu pulsul tău
O zbatere înceată,
O apăsare, un simţ rău
Ce nu mai vrea să treacă.

Timpul se măsoar-acum
Între cuvinte scurte
Şi cea mai blândă parte-a zilei
E când moş Ene-ţi face curte…

Din pat nu m-aş mai ridica
La ce folos să vreau
Să mişc din loc inima mea?
Nu vreau decât să stau.

Să cad privirea-n ombilic,
Să simt al vieţii ceas,
Să las să treacă timpul strâmb!
Un suflet de pripas…

E-o ironie astă soartă
Să vezi cum te aşează
Să fii puternic într-o artă
Să fii prea slab unde contează.

Cauţi salvare-n orice chip
Să mai reduci din greu
Te lupţi să afli un tertip
Să nu răneşti prea rău…

Căci lupta se dă între chin
Şi-o mare de simţire
Cum să elimini din venin
Fără s-aduci ştirbire
Şi să păstrezi nepătată
A inimii iubire?