O legatură se formează-n mine
Iar conştiinţa-mi zboară
Într-o doară,
Prin ochii mei priveşte acum
Defunctul
Chiar înainte de ignat,
Înconjurat de propriile-i fecale
Rămase pe cimentul
Îngheţat.

Încerc să înţeleg ce va să vie
Dar mintea-mi slabă, de un an
Mi-e înnecata-n lene
Şi nu mă ajută
Scrâşnetul metalic
Ce a început de-o vreme,
Nici ţipetele celor
Ce în graba foamei
Sunt deja sacrificaţi.

Î-mi simt cum deznădejdea
Mi se strecoară-n suflet şi
Frica fără nume
În valuri mă cuprinde neâncetat
Mă inundă peste tot
Tristeţea
Ca în curând voi fi eliberat.

Privesc de dincolo de gratii,
În ochii lacomi şi nepăsători,
Primesc cu resemnare
Câteva grăunţe
Şi mincinoasa mângâiere
Pe spinare
Şi cum aş vrea, ca Hansel
Să dau un os uscat
La pipait
Neândurătoarei vrăjitoare
Să mă mai păsuiască o vreme.

Sufocat,
Tuşesc acum bucata
Ce mi-a rămas în gât
Iar comeseanul cu hohot
Asurzitor
Nu-ncetează
Să-mi bată-n spate
Şi îmi întinde un şerveţel
Să-mi şterg lacrimile
Ce-mi curg şiroi
De pe obraz
În farfurie.

Pete…
Nu pot să stau
Aproape de căldură
Căci de vin toate la un loc,
Eu sunt pierdut…
Doar sper
Că sunt sfioase
De lumină
Şi agrează să iasă
La iveală
Rând pe rând

Îmi caut disperat
Prin scuze puerile
Un detergent minune
De pete, garantat
Dar anumite pete
Nu pot ieşi
Frecând
Şi acceptând,
Deşi scrâşnind din dinţi
Jur că voi lua
Calea cea dreaptă
Începând de mâine

M-am trezit şi mi-a rămas
Doar simţământul acela, cunoscut:
Amar în gură
Şi sunt atât de sigur
Că am uitat ceva
Esenţial
De-aseară
Şi gândul acesta
Nu-mi dă pace
Toată ziua

Dorm acum chircit în pat
Încovrigat
Şi dacă aş putea,
M-aş întoarce
Acolo unde am putut visa
Nestingherit
De cântecul inimii
Mamei
Dar vai!

Nu e nedrept
Să mă mint
La infinit
Că fericirea umană există?
Când claritatea minţii
Urlă în mine
Că fericirea e doar
Un nivel
Suportabil
De durere?

Nimic nu este
Mai sfâşietor
Decât să fii bolnav
Şi să-ţi părăseşti toţi prietenii

Nimic nu este
Mai sfâşietor
Decât să iubeşti
Şi să nu poţi să fii
Lângă fiinţa iubită
Atunci când este bolnavă