Dar adevărul
Gol goluţ e acesta:
Valoarea omului
E pe măsura
Compostului din care
Înţelepciunea Domnului
Ne-a creat
Că ce e dar
Ţărâna
Din care tot ne reciclăm,
Decât putreziciune
Şi rahat.

Privind în faţă adevărul
Revolta mi-a trecut
Încet, cu vârsta
Acum înţelegându-mi locul
Mă nasc din nou
Purificat
Şi acceptând
Nimicnicia-mi
Mă bucur cu adevărat
De ce mi se oferă
Şi-mi joc în lume
Rolul
Relaxat.

O legatură se formează-n mine
Iar conştiinţa-mi zboară
Într-o doară,
Prin ochii mei priveşte acum
Defunctul
Chiar înainte de ignat,
Înconjurat de propriile-i fecale
Rămase pe cimentul
Îngheţat.

Încerc să înţeleg ce va să vie
Dar mintea-mi slabă, de un an
Mi-e înnecata-n lene
Şi nu mă ajută
Scrâşnetul metalic
Ce a început de-o vreme,
Nici ţipetele celor
Ce în graba foamei
Sunt deja sacrificaţi.

Î-mi simt cum deznădejdea
Mi se strecoară-n suflet şi
Frica fără nume
În valuri mă cuprinde neâncetat
Mă inundă peste tot
Tristeţea
Ca în curând voi fi eliberat.

Privesc de dincolo de gratii,
În ochii lacomi şi nepăsători,
Primesc cu resemnare
Câteva grăunţe
Şi mincinoasa mângâiere
Pe spinare
Şi cum aş vrea, ca Hansel
Să dau un os uscat
La pipait
Neândurătoarei vrăjitoare
Să mă mai păsuiască o vreme.

Sufocat,
Tuşesc acum bucata
Ce mi-a rămas în gât
Iar comeseanul cu hohot
Asurzitor
Nu-ncetează
Să-mi bată-n spate
Şi îmi întinde un şerveţel
Să-mi şterg lacrimile
Ce-mi curg şiroi
De pe obraz
În farfurie.

Pete…
Nu pot să stau
Aproape de căldură
Căci de vin toate la un loc,
Eu sunt pierdut…
Doar sper
Că sunt sfioase
De lumină
Şi agrează să iasă
La iveală
Rând pe rând

Îmi caut disperat
Prin scuze puerile
Un detergent minune
De pete, garantat
Dar anumite pete
Nu pot ieşi
Frecând
Şi acceptând,
Deşi scrâşnind din dinţi
Jur că voi lua
Calea cea dreaptă
Începând de mâine

M-am trezit şi mi-a rămas
Doar simţământul acela, cunoscut:
Amar în gură
Şi sunt atât de sigur
Că am uitat ceva
Esenţial
De-aseară
Şi gândul acesta
Nu-mi dă pace
Toată ziua

Dorm acum chircit în pat
Încovrigat
Şi dacă aş putea,
M-aş întoarce
Acolo unde am putut visa
Nestingherit
De cântecul inimii
Mamei
Dar vai!

Nu e nedrept
Să mă mint
La infinit
Că fericirea umană există?
Când claritatea minţii
Urlă în mine
Că fericirea e doar
Un nivel
Suportabil
De durere?

S-aduni o salbă de-mpliniri,
Să nu mai ai regrete,
Să râzi din multe fericiri
Şi minunăţii secrete…

S-aduni averi în gând şi-n cer
Şi-n inimă doar flori
Şi corpul tău minune, sper
Să crească-n el comori.

Să-ntinereşti la trup şi vis
Cu mare bucurie,
Să zbori cântând prin paradis
Plină de energie.

Să ţi se pară munca grea
Un flecuşteţ de treabă.
Ocol să-ţi dea piaza cea rea,
Lumina să-ţi fie podoabă.

Şi-a inimii iubire mare
Să dea mereu în clocot,
Să fii iubită-n adorare
(Oh, asta ştiu sigur că pot…)

Te iubesc! La mulţi ani fericiţi!

Să cânţi în fiecare zi în gând
Şi pace multă va veni
Călcând în calea ei tristeţea
Şi sufletul s-a primeni.

Să crezi în fiecare zi în oameni
Căci dacă unii mai fac rele
Ei trebuie să-nveţe singuri
A universului mistere.

Să faci bine tuturor!
E-a Domnului povaţă
Şi El te va menţine-n zbor
Întreagă a ta viaţă.

Şi chiar pedeapsă de va fi
Greşiţilor ca să le dai
Inima ta n-o ofili
Ci fii numai dreptatea blândă
Coborâtoare doar din rai.

Să mergi cu valul este calea
Şi să nu suferi comparând
Ziua de ieri – ce largă-i valea,
Ziua de mâine – i greu urcând…

Căci toate care ni se aduc
Azi par că-s rele, dar mâine bune…
Nimic nu este absolut
Nimic din ce-i pe-această lume.

Iar când o cumpănă va fi
Să nu-ncerci disperarea.
Rezistă, crezi, te vei jertfi,
Vei trece încercarea…