Tu eşti lumina din privirea mea,
De ce oare a licărit abia acum?
Tu eşti ploaia lină prin frunzişul pădurii,
De ce oare s-a auzit abia acum?
Tu eşti vortexul gândurilor mele.
Unde s-a ascuns oare acest gând până acum?
Am fost slab şi am fost tare.
Unele ramuri mi se uscau fără avertizare,
Altele creşteau mlădiţe spre centrul universului
Şi mă credeam nemuritor… Dar te-am găsit acolo, aşteptându-mă…
Şi totodată erai prin preajma mea, cerşind copilăreşte îndrumare…
O, suflet slab ce îndrăzneşti a te sui mai sus decât ţi-e locul
Furtuna vieţii te va răscoli, ca să-ţi aduci aminte cine eşti tu
Şi mai ales cine e Ea…
De crezi că visul ţi-e mai sus decât menirea
Rătăcitule, mai priveşte-odată împrejur;
Uite – menirea ţi-e mereu tovarăşă de drum
Şi ţintă deopotrivă.