Coelho a scris cândva
Că Dumnezeu nu pedepseşte
Decât pentru a obliga
La continuare
Pe cel care a întrerupt
O poveste de iubire
Mai toţi suntem actori
Ai acestei drame…
Cu minţile defazate de suflete
Ne zbatem să ne eliberăm
De chingile prăfuitelor rutine
Sufletul, se pare, este lent
Şi inert în faţa transformării
Pe care o aduce mintea
Atunci când cuprinde înţelesul
Vindecarea durerii devine atunci
Doar o problemă de timp.
Eu nu am înţeles ce se petrece
În sufletele celor pe care îi iubesc
Până ce nu am trăit în mine
Această realitate
Încă mă simt dezrădăcinat
Şi uşor neîncrezător în noile
Puncte de sprijin,
Dar îmi pun toate speranţele
În orizonturile pe care acum
Le descopăr…
Oare va trebui să evoluăm
Până la sincronizarea completă
A fiinţelor noastre?
Poate după aceea vom reuşi
Să ne simţim cu adevărat
Liberi spiritual