Cumva mi se pare că pe vremea aceea era mai frumos. Probabil pentru că nu aveam încă nici o responsabilitate în afară de aceea de a învăța…
Cu fratele, mama și niște persoane pe care nu le-am cunoscut prea bine nici atunci.
Pe vremea aceea veneam uneori vara la București să îmi văd mama și fratele și mama mă atrăgea în fel de fel de poze pentru amintiri. Probabil că pentru ea pozele acestea seminifică mai mult decât o senzație de vacanță. Va trebui să îi scriu și fratelui meu să aflu el ce părere are despre ele.
Dorinta mamei din todeauna e de a imortaliza trairi intr-un fel de borne kilometrice care ii definesc viata si poate ca simte nevoia de a face urmele existentei ei vizibile si pentru altii. Precum stii bine, ea si-a trait viata cu speranta ca ii vei fi aproape intr-o zi si ca o vei vindeca si ca o vei ierta de „vina” de a nu-ti fi fost alaturi cand ai avut nevoie.
Cat despre mine, ce sa zic, vizitele tale erau ca un fel de magie… cand apareai tu, dispaream eu. Ma bucuram sa fiu in prezenta ta dar te gelozeam pentru atentia „furata” (si de la mama si de la tata). Atunci deveneam nesuferit, enervant si exageram in a-mi pune in evidenta capaciteatea mea „superioara” in comunicare… asta mai ales atunci cand eram impreuna si mai erau si altii prezenti. Reminiscente ale acestui comportament il vad si astazi in mine si imi pare rau daca te necajesc cumva.
Privesc azi ca spectator cum baietii mei trec printr-o situatie similara (poate ca e ceva comun intre frati), cum cel mic se simte in inferioritate si incearca sa-l zgandare pe cel mare dar vad si ca se iubesc si se respecta unul pe altul.
Cele doua persoane necunoscute din poze sunt Elena (o prietena de-o viata a mamei) si fica ei Amira.