M-am născut ca toţii
Cu ţipătul pe buze
Şi alţii în cruzimea
Prostiei
S-au felicitat
De parca un lucru minunat
S-a împlinit
Când pântecul mamei
M-a rejectat
Şi m-am trezit zvârlit
În urâţenia orbitoare
De afară.
Dorm acum chircit în pat
Încovrigat
Şi dacă aş putea,
M-aş întoarce
Acolo unde am putut visa
Nestingherit
De cântecul inimii
Mamei
Dar vai!
Nu e nedrept
Să mă mint
La infinit
Că fericirea umană există?
Când claritatea minţii
Urlă în mine
Că fericirea e doar
Un nivel
Suportabil
De durere?